Când disperarea-i mare …

Când disperarea-i mare, iar veselia, mică,
Și toate ne îndeamnă, prin plâns, a ne-nclina,
Aprindem o Lumină în Sfeşnic, va să zică,
Și-l înălţăm, Hristoase, spre Tine-a ne ruga,

Ȋngenunchiind o clipă, cât ţine Veşnicia,
La Chipul Mântuirii, spre-a-ţi spune păsul nost’!
Nu disperăm prin gânduri, lăsăm făţărnicia,
Și nu mai dăm la rele, prin Suflet adăpost,

Aşa că-ncet, cu grijă, şi-aleasă Ȋnchinare,
Noi Te rugăm, PreaSfinte, mereu să ne-ocroteşti!
Ne du, de vrei, şi chinul, şi-angoasa-n depărtare,
Și zi-ne încă-odată, din Cer, că ne iubeşti!